Salutul, existent de pe timpuri, reprezintă întâia manifestare de curtoazie la adresa semenilor. Pe vremuri, strângerea mâinii reprezenta un simbol al prieteniei şi a lipsei intenţiilor rele, datorită întinderii mâinii drepte, fără ca aceasta să ţină o armă. Cu timpul, salutul a devenit o formalitate, prin acesta oamenii dovedind respectul la adresa altor persoane. Dar ce trebuie ştiut despre salut, este că acesta constă în mult mai mult decât o expresie verbală, sau o strângere de mână. Mimica, poziţia corpului, ţinuta, toate acestea sunt nuanţe care modifică sau completează sensul salutului, şi trebuie adaptate în funcţie de circumstanţe, de poziţia socială a fiecărui protagonist, de diferenţa de sex, etc. Spre deosebire de copii, pentru adulţi salutul nu reprezintă o manifestare a dragostei, ci o convenţie, un gest de politeţe. Singurul criteriu de care cei mici ţin seama atunci când salută pe cineva este simpatia sau antipatia pe care o simt pentru celălalt, dar acest lucru se schimbă odată cu vârsta şi educaţia, copilul convingându-se de importanţa salutului pe parcursul timpului. În societate, sunt consideraţi prost crescuţi cei care aşteaptă să fie salutaţi pentru a saluta şi ei, sau cei care pur şi simplu îşi ignoră cunoscuţii.  Salutul poate avea forme variate, după reguli variate. În înalta sociatete, salutul se face exact precum este enunţat în „Codul bunelor maniere”, în schimb, în viaţa de zi cu zi,  rurală sau urbană, forma salutului variază.

Viaţa de la comune, sate, chiar şi puţinele cătune rămase, se desfăşoară într-un mod lent, departe de aglomeraţia urbană, departe de zgomote puternice şi stres constant, făcând ca atitudinea oamenilor să fie  mai calmă, mai pozitivă şi mai deschisă. În sate, oamenii salută pe oricine întâlnesc, fie cunoscut sau nu, dar ritualul salutului nu reprezintă numai clasicul „Bună ziua!” sau „Sărut-mâna!”, ci poate dura minute în şir. Dorinţa de a fi informaţi a oamenilor este naturală; în schimb la sat, din lipsa dezvoltării tehnologiei, sunt folosite mijloacele clasice de informare, orale şi scrise. Un salut poate consta în exclamaţia standard, urmată de câteva întrebări, chiar şi de mici discuţii. În general, interlocutorul este cel mai în vârstă, acesta întrebându-i pe cei cu care se întâlneşte, în cazul în care le sunt necunoscuti, „ai cui sunt”, de unde vin, încotro se îndreaptă, şi alte subiecte mai mult sau mai puţin importante (precum familia, vremea, ultimele evenimente cu care sunt -sau nu – la curent etc.). A nu dori participarea la aceste mici discuţii şi rezumarea la simpla exclamaţie a salutului, sunt considerate de obicei o lipsă de politeţe.

Oamenii doresc a şti cât mai multe despre vecinii lor, despre cei cu care interacţionează, aceasta fiind o dovadă că spiritul comunităţii încă există. În unele zone rurale, oamenii şi-au construit propriile bănci sau scaune, care sunt aşezate în faţa porţii, iar pe înserat, după ce au terminat toate treburile casnice, sau oricând au puţin timp liber şi vremea este prielnică, sătenii, în special femeile, se adună în faţa porţii şi discută, uneori ore în şir despre toate evenimentele ce s-au petrecut în ziua respectivă în sat, sau ce au urmărit la televizor, provocându-i la discuţie şi pe trecători, care uneori chiar rămân la sfat până târziu. În zonele rurale, salutul este un important prim pas în relaţionarea dintre oameni. Prieteniile se formează mai uşor, oamenii folosind salutul pentru a deschide o discuţie în mod natural. Pentru trecători, a fi întrebaţi cine sunt, de unde vin, unde se duc şi cu ce treburi sunt prin zonă este deja ceva obişnuit, acest fapt ajutând la o mai bună comunicare, şi menţinând spiritul comunităţii viu. În schimb, acest salut „extins” poate duce şi la apariţia unor situaţii neplăcute.  Anumite informaţii, zvonuri, uneori chiar neadevărate sau nefondate circulă rapid, discuţiile fiind deschise mai uşor şi numărul protagoniştilor mai mic, ele putând fi cauza unor conflicte, neînţelegeri, uneori chiar şi resentimente între oamenii din sat.

Viaţa din mediul rural progresează lent, noile tehnologii fiind adoptate mai târziu, iar oamenilor, în special celor vârstnici (ei reprezentând majoritatea populațiilor din zonele rurale), fiind mai conservatori de fel, le este mai greu să se adapteze la noutăţi, spre deosebire de tineret, de la copii, la adolescenți şi persoane mature de vârsta a doua, ce par mereu dornici de progresa. Din ce în ce mai mulţi tineri îşi cumpără telefoane mobile pentru prima dată, calculatoare, descoperă internetul. Aceştia nu doresc decât să aibă acces la tehnologii ce pentru ei sunt noi, deşi pentru cei de la oraş acestea apar deja ca învechite.

Viaţa din mediul urban este total diferită faţă de cea din mediul rural. Oamenii sunt întotdeauna grăbiţi, stresaţi, speriaţi de pericole ce îi pot aştepta la fiecare colţ de bloc. Comunitatea unui oraş este imensă, fiind practic imposibil ca majoritatea oamenilor să se cunoască între ei. În general, aceştia nu sunt deschişi, într-un mediu urban nimeni nu salută necunoscuţii, iar felul în care sunt salutaţi cei pe care oamenii îi cunosc, depinde numai de nivelul lor de educaţie. Orăşenii, în mare parte, locuiec în blocuri cu multe etaje, apartamente, implicit aceştia având numeroşi vecini. Unui om cu un program foarte ocupat, îi este aproape imposibil să îşi cunoască toţi vecinii de la bloc, sau mai ales, pe cei din blocurile din apropiere. La oraş, toate domeniile progresează rapid, iar în graba lor de a ţine pasul cu tehnologia şi informaţia, oamenii uită să promoveze valori de bază, precum politeţea, sociabilitatea şi comunicarea. În mediul urban, informaţia se transmite în mare parte prin intermediul tehnologiei, nefiind necesar dialogul cu ceilalţi, care sunt într-un număr ce poate fi chiar copleşitor pentru unii oameni. Fiind mai puţin sociabili, având acces la mult mai multe domenii de interes, şi având foarte multe posibilităţi de a-şi petrece timpul liber, cei de la oraş nu sunt interesaţi în aflarea informaţiilor despre cei ce-i înconjoară, ei concentrându-se exclusiv pe grupurile lor de prieteni, familie şi cunoştinţe. Desigur, excepţii vor exista întotdeauna, însă nici aceste persoane nu apelează la aflarea informaţiilor din comunicarea orală, directă cu un străin, deoarece mediul urban este un mediu mai periculos, unde oamenii nu sunt deschişi, cei care iau iniţiative de cunoaştere a unui străin fiind consideraţi suspecţi, iar acţiunea lor va fi evitată de către respectiva persoană.

În mediul urban, tehnologia începe să înlocuiască din ce în ce mai multe obiceiuri, făcând valorile morale să pălească în faţa dorinţei de informare sau de promovare a sinelui. Oamenii cu un nivel de educaţie şi social mediu, folosesc salutul strict ca pe un semn de politeţe, sau chiar de complezenţă, acesta fiind în mare parte format numai dintr-o exclamaţie, precum „Bună ziua!”, „Bună dimineaţa!” etc. De asemenea, la oraş se aplică alte reguli de curtoazie decât la sate, bărbatul fiind primul care ar trebui să salute o femeie, persoana mai tânără fiind prima care salută persoana mai în vârstă, noul venit fiind primul care îi salută pe cei deja adunaţi într-un loc, iar refuzul răspunsului la salut este considerat, ca şi în lumea rurală, o jignire, o lipsă de politeţe, însă există, desigur, şi situaţii excepţionale1.  Majoritatea populaţiei oraşelor este formată din tineret, sau persoane de vârsta a doua, cărora le este mult mai uşor să ţină pasul cu ritmul rapid al dezvoltării vieţii urbane, ei făcând mereu tot posibilul pentru a avea telefoane, calculatoare, tablete şi alte „gadget”-uri de ultimă generaţie.

Există deosebiri între importanţa salutului la oraş şi la ţară, dar şi între rolul jucat de acest gest în vieţile sociale ale indivizilor. În mediul urban, salutul reprezintă strict un gest de politeţe, de curtoazie, pe când în mediul rural acesta are o semnificaţie mult mai importantă, salutul fiind perceput precum o nouă cale spre cunoaşterea persoanei salutate, sau pentru aflarea unor informaţii dorite într-un mod care să nu pară necuviincios, indiscret sau chiar dubios. O altă deosebire dintre salutul în cele două medii, rural şi urban, este forma sa, la sate, acesta având o lungime mai mare, şi punând mai puţin accent pe curtoazie în sine decât pe cantitatea de informaţii transmisă, pe când la oraş este învers, forma salutului fiind una scurtă, unde accentul este pus pe curtoazie şi politeţe, oamenii ţinând cont de anumite reguli, nemaifiind nevoie de alte informaţii sau discuţii suplimentare.

Forma salutului poate depinde foarte mult şi de zona în care este folosit, existând foarte multe regionalisme, precum „Servus” în Banat, „Ciao” în Ardeal. De asemenea, există forme de salut care au fost preluate din alte limbi („Ciao”, „Hello”, „Hey”) acestea fiind folosite în mare parte de către tineret, şi fiind reprezentate de termeni aparţinând argoului. La oraşe, în înalta societate, sunt folosite exclusiv forme de salut care corespund binecunoscutului cod al bunelor maniere, în care sunt prezentate foarte multe modalităţi de salut care depind de mai multe aspecte, chiar şi de locaţia de pe glob, americanii având reguli ale bunelor maniere cu privire la salut diferite de europeni.2 Altă formă de salut este reprezentată şi de către strângerea mâinii3. Formele salutului mai pot să difere şi de la un sex la altul, bărbatul sărutând mâna femeii, gest care exprimă o bună educaţie şi un adânc respect.4

În concluzie, consider că salutul poate fi apreciat chiar şi ca un ritual, asta deoarece, fiind foarte comun, a intrat în obiceiul tuturor oamenilor, indiferent de zonele din care provin (rurale sau urbane). Datorită acestui obicei de a saluta, cred că dorinţa oamenilor de a afla adevărata importanţă şi regulile scrise sau nescrise despre salut a scăzut în timp, fapt care a produs apariţia unor noi feluri de a saluta care au legătură mai mult cu promovarea de sine (spre exemplu, persoanele care folosesc formule de salut din alte limbi), noi „trenduri”. În mod antitetic, unele persoane doresc să exprime rebelitatea sau pur şi simplu antipatia, renunţând complet la străvechiul obicei.

__________________________________________________________

1. „Ai dreptul să refuzi un salut ? Am spus deja că a refuza să răspunzi la salut înseamnă a-l face pe celălalt să înţeleagă că te-a ofensat grav, pe tine sau pe unul din membrii familiei tale. În afara acestor cazuri , nu există salut pe care poţi să-l refuzi fără să încalci în mod deliberat şi grosolan regulile elementare ale bunei cuviinţe. Există totuşi împrejurări în care am prefera să ne facem că nu vedem anumite persoane pentru a le saluta, deoarece am avut cu ele un conflict. Aceste cazuri cer mult tact şi o mare prezenţă de spirit pentru a găsi o soluţie onorabilă. Pentru a evita întâlnirea, o facem când suntem încă la mare distanţa. Dar dacă întâlnirea este inevitabilă, vom saluta scurt. Acest salut ar putea fi pentru celălalt o mică lecţie dacă el este vinovat, iar dacă noi suntem vinovaţi , salutul nostru poate duce la o împăcare.” (Sursă)

2. „În ţările anglo-saxone, femeia salută prima, pentru a-l autoriza astfel pe domnul întâlnit să o salute. În schimb, în Europa continentală, regula este următoarea: domnul salută, doamna răspunde. Doamna mai tânără o salută pe cea mai în vârsta care îi răspunde la salut. Două persoane de acelaşi sex şi de aceeaşi vârstă se saluta simultan.” (Sursă)

3. „Strângerea mâinii se practică mai ales când cele două persoane care se întâlnesc urmează să se oprească şi să stea puţin de vorbă. Este o formă de salut care datează din Antichitate şi care este încărcată de un simbolism profund. Să saluţi pe cineva strângându-i mâna este un semn de mare stimă. În acest caz, regulile sunt inverse: cel care intinde mâna primul este doamna, persoana mai în vârsta sau superiorul. Tot persoanei de rang superior îi revine iniţiativa formulei de salut. Se întâmplă ca din grabă sau din necunoaşterea acestei reguli, tânărul să fie primul care întinde mâna.” (Sursă)

4. „Ce trebuie să ştim despre sărutatul mâinii? Este vorba, după cum se spune, despre un obicei vechi şi demodat sau, dimpotrivă, despre un act de suprema politeţe , apanaj al barbăţilor bine crescuţi? În general, numai femeilor respectabile li se sarută mâna, dar nu în aer liber sau pe stradă, ci numai în casă. Sărutatul mâinii pe o mănusa sau peste masă este o gafă. […] Cum se sărută mâna? Doamna întinde mâna spre domnul care o salută; domnul se apleacă uşor pentru a o atinge cu buzele sau a se preface ca o atinge.” (Sursă)

Andreea Anghelescu

Născută pe 25 iunie 1993, într-un oraş micuţ şi paşnic pe nume Piteşti. Studentă la secţia Etnologie din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti. Am o cameră foto şi sunt într-o continuă căutare de locuri, oameni şi natură care să nu înceteze să mă inspire. În speranţa că sunt un fotograf în devenire, vreau să descopăr cât mai multe luminişuri ascunse ale lumii cotidiene.

More Posts - Website